18.1.2009 | Categorii: Sfaturi despre viata |  

Frica parintilor si valoarea ei educationala

Autor: Mihaela Zaharia

Articol aparut in revista Business Woman
Am cunoscut ce inseamna frica in legatura cu proprii mei copii imediat ce am aflat ca sunt insarcinata. La inceputul sarcinii, fiindca nu stiam ce efecte negative poate sa aiba un vaccin facut cu cateva zile in urma. Apoi in luna a 5-a, fiindca ni s-a spus ca copilul nostru nu creste si poate sa aiba o boala genetica. In luna a 7-a, cand ni s-a spus ca fetita noastra are sindrom Down. Din fericire nu a avut, dar asta am aflat inainte de a se naste. Si frica inainte de nastere - cezariana de urgenta din cauza unei hemoragii foarte puternice.
Si totusi, eu nu sunt ceea ce se numeste “o persoana fricoasa”. Nu mi-e frica de avion, inaltime, animale, etc., nu am nici o fobie fata de vreun anumit lucru. Insa in legatura cu copiii mei, din cand in cand, simt ca imi este frica. De la lucruri reale, pe care le traiesc, pana la lucruri ireale, pe care doar mi le imaginez. De la a cobori scarile cu un copil de o luna in brate, pana la a-mi “preda” propriul copil, singur, asistentelor ce urmau sa ii faca o anestezie generala inainte de operatie.
Frica este considerata una din cele patru emotii de baza intre furie, tristete si fericire. E normal sa o simtim si e de dorit sa o traim si sa o constientizam ca atare. Nu e ceva rau, din contra e ceva sanatos. E ceea ce ne-a asigurat perpetuarea ca specie si reactiile cele mai sanatoase de aparare impotriva pericolelor. Insa e ceva sanatos doar atunci cand nu o deghizam in altceva, in primul rand in fata noastra, si cand NE-O ASUMAM. Cand putem spune clar si raspicat, macar in mintea nostra, doar pentru noi insine: “Mie imi e frica de ….” sau “Mie imi e frica sa nu …”.
Ceea ce de multe ori oamenii nu fac. Si nici parintii. Desi simt ca le e frica de un anumit lucru (real sau imaginat de ei, oricum emotia traita e reala), nu isi asuma aceasta emotie si incearca sa scape de ea modificand, cerand sau conditionand un anumit comportament al copilului.
Expresii ca “Ai grija sa nu cazi!” spun de fapt “mie imi e teama ca tu sa nu cazi!”, insa exprimarea (obisnuita de altfel) il responsabilizeaza pe copil pentru frica mea. Ceea ce NU e sanatos din punct de vdere psihic pe termen lung. Mai ales ca de multe ori copiii, instinctiv, simt ceea ce simt parintii, desi nici ei nu pot verbaliza ceea ce percep.
Imi e frica sa nu fie tratat rau de catre alti copii, atunci nu il las sa se joace cu alti copii si ii aduc si multe, multe argumente. Asta e un alt aspect parsiv al fricii: daca nu o privesti in ochi cu indrazneala se deghizeaza chiar fata de tine si poate sa aduca o multime de argumente logice, greu de combatut doar ca sa nu fie recunoscuta ca atare.
Imi e frica de apa, atunci nu imi las copilul sa intre in apa. Insa, mie imi e frica, nu lui. In unele cazuri nici nu vad ca lui nu ii e frica, ca lui de fapt ii place, fiindca proiectez asupra lui frica mea si… ma vad pe mine in oglinda fara ca macar sa fiu constient de asta.
Unii parinti (constienti de frica lor) insista chiar mai tare in aceasta proiectie asupra copilului, spunandu-i de exemplu: “Nu ti-e frica de serpi? Mie imi e! Uite ce scarbosi sunt!”. Chiar si acest proces, de a ne invata copiii ce e frica are o mare valoare educationala, cu conditia sa facem clar distinctia intre acele situatii in care e esentiala o asemenea atitudine si cand nu e.
Iar daca incepem sa evaluam situatiile dupa acest criteriu descoperim ca sunt mult mai putine cele necesare si mult mai multe cele in care nu e necesar sa ne fie frica. E necesar ca si noua si copiilor sa le fie frica si implicit sa se fereasca de masini pe strada, de cainii vagabonzi in haita, de a bea bauturi alcoolice, de a lua droguri, de a se da peste cap in leagan, de a se sui pe vagoane de tren. Da, aici intervine influenta televizorului, lipsa de discernamant a copilului si lipsa de explicatii din partea parintilor.
Din pacate am cunoscut un caz letal care s-a petrecut ca urmare a faptului ca frica sanatoasa lipsea cu desavarsire… fiindca asa facea actorul in film.
Dar nu e necesar sa le fie frica de apa, avioane, animale obisnuite, etc. Fireste, fiecare familie are criteriile ei, dar e bine sa le reevaluati periodic si constient fiindca si noi la randul nostru avem frici preluate pe care nu le mai punem la indoiala… si totusi nu avem nevoie de ele.
Voi cati prieteni cunoasteti care au cele mai ciudate frici, inoculate constient de propii parinti pentru a-i conditiona sa fie cuminti, cum ar fi frica de… pene?
De la “Stai aici nemiscat sa nu strici ceva!” pana la santaje de genul “Daca pleci printre straini, eu ma imbolnavesc” sau “Daca te mariti cu fata asta eu am sa mor”, spuse de parinti care vor sa isi tina copiii sub control fiindca de fapt vor sa isi tina sub control propriile emotii si sa scape de starea de frica, procesul este acelasi. Traiesc sau imi imaginez o situatie fata de care simt o emotie care nu imi place (in cazul nostru, frica), vreau sa scap de ea si cum nu stiu sa lucrez eu insumi cu propriile sentimente, ceea ce imi e la indemana sa fac e sa modific exteriorul (alegerile copilului meu, dupa propriile mele criterii) pentru ca eu in interior sa ma simt bine. Uneori e indreptatit, chiar si acest proces (cand intr-adevar copilul face alegeri periculoase), dar de multe ori nu e decat un santaj inutil si nesanatos.
Fireste, din acelasi motiv, pot exista si consecinte bune, insa sa avem mare atentie cum comunicam aceste lucruri copiilor nostri, insistand pe partea pozitiva si atentionandu-i si de pericolele existente.
Daca mie imi e frica sa nu se inece in apa, atunci pot sa il feresc cat pot de mult de apa, sau… pot sa duc copilul la inot.
Imi e teama ca nu va fi descurcaret, atunci il las sa exploreze intr-un mod securizat situatii cat mai diverse conform varstei lui.
Imi e teama ca se taie cu cutitul, pot sa tin toate cutitele in dulapul de sus sau pot sa il invat sa il manuiasca.
E de dorit un asemenea comportament, care sa pregateasca copilul si pentru situatiile neplacute ce pot aparea in viata decat sa fie retinut, inhibat de la orice actiune din cauza a ceea ce s-ar putea intampla rau.

Deci, ca si structura de gandire, procesul ar fi urmatorul:
1. Traim sau ne imaginam o situatie care ne face sa ne fie frica. Ne putem intreba “De ce imi e frica acum?” sau “Ce incerc sa evit cand fac asta?” si sa ne raspundem singuri onest;
2. Evaluam daca e o situatie in care e sanatos sa ne fie frica sau nu. Daca e “nu” si nu putem scapa singuri de starea de frica, putem apela la un terapeut. Daca raspunsul e “da” atunci luam masuri sa evitam sau sa micsoram pericolul (nu ne suim in lift cu copilul in brate alaturi de un om beat) cand traim o situatie reala sau facem asigurari copilului, cand doar ne imaginam o situatie negativa, de exemplu);
3. Luam masuri sanatoase sa preintampinam efectele negative in viata copilului (si a noastra). “il echipam pentru neprevazut”- cum spune sotul meu, cultivandu-i insa sentimentul de “control” in locul celui de frica (trait de noi, initial);
4. Exersam. Exersam. Situatii vor fi destule;
5. Ne simtim bine stiind ca avem un bun simt al evaluarii rapide a situatiilor periculoase, abilitatea de a recunoaste si a ne asuma propria stare de frica (fara a o transfera si asupra altora inutil) si capacitatea de a actiona asupra noastra si asupra mediului pentru a limita efectele negative de care ne era frica initial.

Nici un comentariu

Lasa un comentariu


Lista autori

Ultimele articole pe blog

Ultimele comentarii

Sondaje de opinie

  • Cum apreciezi noul diperia.ro?

    View Results

    Loading ... Loading ...

Recomandarile noastre