Foarte multi oameni insa si-au schimbat in aceste vremuri prioritatile. Ei au inteles ca daca nu se pun pe ei insisi pe primul loc, nu vor avea “puterea” necesara de a aprecia si a se bucura de lucrurile exterioare. A te pune pe tine insuti pe primul plan, nu este o dovada de egoism, ci o constientizare a unei realitati a lumii energetice in care traim. Exteriorul ne consuma energia – si avem nevoie sa ne improspatam resursele apeland la propria sursa interioara.

Exista 5 trepte pe care le putem parcurge in acest sens, lucruri pe care multi le constientizeaza a fi importante. Voi vorbi pe scurt despre ele intr-o anumita ordine care poate ramane astfel sau se poate schimba, in functie de cum simtim. Si in acelasi timp, sa vedem cum se influenteaza reciproc.

Sanatatea. E o vorba, “Sanatate, ca-i mai buna ca toate” pe care multi o folosesc precum un automatism. Fara a constientiza si lua masuri importante pentru ca sanatatea chiar sa devina o realitate pentru ei. Insa adevarul e ca, in lipsa sanatatii, aproape intotdeauna dispare pasiunea pentru viata. Singurul obiectiv, lucru important in acel moment, este sa redevii sanatos.

Sanatatea fizica, mentala si emotionala este absolut esentiala in crearea unei vieti cu adevarat implinite – lucru ce nu e nevoie sa-l invatam din carti. Il constatam singuri din propria experienta.

Pentru ca am pomenit de pasiunea pentru viata, ea este strans legata de al doilea factor. Vitalitatea. Pasiunea, entuziasmul, bucuria, starea de bine au un numitor comun – energia. In lipsa acestui lucru important nici sanatatea nu merge bine (de fapt cele doua la un nivel optim sunt de nedespartit). Avem nevoie sa invatam sa generam energie prin diferite practici spirituale. Insa, atentie! Energia va trebui sa ne hraneasca intentiile, emotiile pozitive pentru a intari manifestarea lor. Altfel prea multa energie ne va accentua dezechilibrele si in locul unei vieti creatoare vom avea una plina de suferinta.

Deci vitalitatea este neutra prin ea insasi – modul in care o directionam ne produce bucuria sau reversul acesteia.

Prosperitatea. Iata un alt factor care, aparent, nu are legatura cu primele doua. Vedem o multime de oameni bogati plini de boli si epuizati emotional, energetic. Insa daca prosperitatea ar fi obtinuta prin munca inteligenta (nu prin furt sau munca grea), acest lucru ar fi imposibil.

Prosperitatea autentica e strans legata de vitalitate (cea care hraneste intentiile pozitive, constructive). E de fapt un efect natural al ei, o investire a energiei in ceva fizic, material (bani, proprietati, proiecte etc). La randul sau insa, cea mai importanta utilizare a prosperitatii este hranirea surselor din care a provenit (sanatatea si vitalitatea). E ca un mic cerc ce se autosustine. Si cand autosustinerea se produce in mod inteligent, efectul nu poate fi decat marirea cercului, in timp.

Adica – al patrulea factor. Longevitatea. Este evident ca buna functionare a complexului sanatate-vitalitate-prosperitate are ca efect imbunatatirea calitatii vietii proprii si astfel o crestere a duratei proprii de viata. Este important sa traim mult si bine, intrucat avem nevoie de timp pentru a explora, la modul practic, dimensiunile spirituale ale universului. A pierde acest timp luptand pentru a depasi greutatile vietii sau ocupandu-ne de distractii marunte nu e foarte important pentru noi. Din fericire, din ce in ce mai multi realizeaza asta: a trai mult fiind bogat, sanatos si vioi reprezinta adevarata implinire.

De fapt, mai e ceva pentru ca implinirea sa fie completa. Tineretea. Mai bine spus, intinerirea biologica. Cronologic nu putem da timpul inapoi, insa biologic vorbind, functiile corpului nostru fizic pot fi la acelasi nivel ca la 20-30 de ani. E nevoie de o alimentatie adecvata, de anumite suplimente nutritionale, de mult lucru cu energia interioara, de aer curat. Din pacate nu e la indemana oricui. Insa e un tel inalt – o incununare a eforturilor de a considera viata cu adevarat importanta.

Intrucat adevarul este ca din tot ceea ce avem, viata noastra este cel mai important aspect. De fapt, ea este ceea ce suntem cu adevarat. Si respectand cei 5 factori (alaturi de multi altii – iubire, creativitate, intelepciune, grija pentru semeni si natura, etc) onoram viata din noi insine si de pretutindeni.

www.lumeareala.ro
www.succesulpersonal.ro

Asadar venim pe lume increzatori si neinfricati. Dar frica este o stare care se invata. Studiile arata ca pana la varsta de 7 ani acumulam peste 100 de noi frici. Familia si cei din jurul nostru vrand sa ne protejeze sau sa aiba control asupra noastra ne “imprima”, fara sa stie, tot felul de frici cum ar fi: frica de animale, de persoane straine, de “Bau-Bau”, de politie, de apa, de foc, frici pe care la randul lor le-au dobandit in aceeasi perioada a vietii lor.

De exemplu, un copil care se joaca in fata blocului sau pe strada sau in parc este sfatuit de mama sa aiba grija daca apare vreun caine sa nu fie muscat. De fapt frica de caini e a mamei care vrea sa-si protejeze copilul care acum nu are o asemenea frica. Sa presupunem ca pe acolo apare un catel. Copilul stie despre caini ca acestia sunt periculosi si musca (pentru ca asa i-a spus mama) si vazand catelul o ia la fuga. Catelul insa si el vrea sa se joace, doar e catel, si se ia dupa copil crezand ca si-a gasit partenerul de joaca. Copilul vede cainele care-l urmareste, se sperie si vrea sa alerge si mai tare dar, fiind atent la catel, se impiedica si cade. Se loveste si bineinteles incepe sa planga. Deja asociaza cainii cu durerea. Ajuns acasa mama ii intareste convingerea: - “Ti-am spus sa ai grija la caini ! – Ai avut dreptate, mama. Cainii sunt foarte periculosi!” . ACUM FRICA ESTE INSTALATA!

La spaima reactionam inconstient, in functie de evenimentul care o insoteste, in trei moduri pe care le avem inregistrate in genele noastre: nemiscare, fuga sau lupta.
Prin nemiscare “inghetam de frica”, timp in care creierul care a perceput pericolul real sau imaginar, transmite un semnal care pregateste corpul pentru o reactie brusca.

Ca urmare ritmul batailor inimii creste, tensiunea sanguina si incordarea musculara se accentueaza, simturile se ascut, pupilele se dilata, digestia incetineste, mainile si picioarele transpira si se racesc. Acum corpul este pregatit sa fuga sau sa lupte. Toate acestea au rolul de a ne proteja in situatii in care suntem expusi unor pericole iminente. Abia apoi intervine mintea constienta care analizeaza situatia si ne da raspunsul cel mai bun pentru a actiona in continuare. Prin urmare, daca este intemeiata, frica ne protejaza in fata unor pericole care ne pot ameninta integritatea fizica sau chiar viata. Dupa ce pericolul a trecut sistemul nervos primeste un alt semnal de la creier, urmand relaxarea acestuia si intrarea in normalitate.

La fel reactionam si in cazul in care frica este justificata de prezenta unui eveniment declansator si in cazul in care este doar imaginara, caz in care evenimentul lipseste el aflandu-se doar in mintea noastra. Problema apare in acest din urma caz deoarece acum creierul nu stie ca pericolul a trecut si nu da semnalul de relaxare sistemului nervos, hormonii respectivi sunt secretati in continuare, functiile vitale sunt afectate si viata este pusa in pericol. Cu alte cuvinte se instaleaza stresul. Ca urmare eliminarea temerilor nejustificate si implicit a stresului este vitala, pentru oricare din noi.

De asemenea frica este un motivator extrem de puternic, de cel putin 8 ori, mai puternic decat orice gand pozitiv (dupa cum arata studiile efectuate). Dar este si un inhibitor la fel de puternic care ne afecteaza de foarte multe ori increderea in noi si in posibilitatile noastre. Frica nejustificata este ca o usa care ne blocheaza accesul la ceea ce dorim sa realizam in viata. Multi parinti isi critica copii, in mod repetat, sperand astfel sa-i motiveze sa fie mai buni in tot ceea ce fac, fara sa stie ca de fapt le instaleaza in mod inconstient, frica de esec, frica de care vor scapa, ulterior, foarte greu sau poate o vor duce cu ei mereu fara sa o constientizeze. Astfel parintii isi “programeaza” copiii pentru esec, obtinand exact inversul a ceea ce si-au dorit si nici macar nu stiu din ce cauza. Dau vina tot pe copii, sporindu-le si mai mult aceasta frica si instalandu-le astfel o puternica lipsa de incredere in fortele proprii. Multi oameni ajung la maturitate niste “handicapati” din acest punct de vedere si din pacate transmit mai departe “handicapul” respectiv fiind convinsi (culmea !!!) ca fac un lucru bun.

In incheiere, pentru a-ti face o idee despre cum functioneaza frica imagineaza-ti ca te afli pe un bloc cu 10 etaje. La cativa metri se afla un alt bloc tot cu 10 etaje. Blocurile sunt unite printr-o barna lata de 10 centimetri. Pe blocul celalalt se afla o sacosa cu un milion de euro care iti este promisa ca fiind a ta in cazul in care treci barna, dupa ea. Ce faci? Treci? Si in cazul in care treci, cum treci?

Acum imagineaza-ti ca te afli pe acelasi bloc. Pe blocul celalalt nu se mai afla nici o geanta cu bani, dar blocul tau ia foc si flacarile sunt din ce in ce mai aproape de locul in care esti. Ce faci? Treci? Si daca treci, cum treci?

Acum imagineaza-ti ca esti tot acolo pe bloc. Pe blocul celalalt este copilul tau sau o persoana pe care o iubesti extrem de puternic. Blocul acesta ia foc si flacarile sunt foarte aproape. Ce faci? Treci? Cu ce viteza?

Prejudecati, sovinisme, sexisme, rasisme, mentalitati, preconceptii, conceptii…si lista ar putea continua… Ce au in comun aceste cuvinte daca nu o convingere care nu este a noastra si pe care am preluat-o ca atare fara s-o gandim si s-o digeram noi insine? Pre-judecata - o arata si cuvantul – adica o judecata pe care am ingurgitat-o fara s-o judecam, de la parinti, bunici, scoala, grup de prieteni, profesori, societate in genere. Aprecierea pe care o facem nu este a noastra personal ci e a altora… si nici macar nu constientizam acest fapt. E mai usor sa emitem judecati de valoare decat sa gandim inainte de a spune ceva. Un parinte pentru a invata un copil un anumit lucru, il incadreaza intr-o categorie. Acest lucru da repere copilului, il ajuta sa-si formeze o parere. Dar, mai departe, adultul uita ca aceea e doar o categorisire, o idee preexistenta si o foloseste fara a gandi, a cerceta in prealabil lucrul respectiv, omul respectiv, situatia respectiva. Superficialitate? Lene de a gandi? Evident, nimeni nu scapa de prejudecati prea usor…

Pe langa prejudecati generale asupra femeilor, barbatilor, straini, religii, moravuri, politica, munca, moda, roluri de familie, categorii sociale, stiluri de viata, mai exista si tipul de ordine, pareri carora nu se admite de obicei o replica.

“Nu ai voie sa faci asa” , “Asa TREBUIE si asa nu”, “Asa e bine, nu invers”, “Fa asa, ca iti spun eu”, “De ce faci asa si nu invers?”. Aceste enunturi care se vor implacabile sunt rostite de Parintele Critic din noi insine. Daca si tonul, inflexiunile vocii sunt si ele foarte autoritare, Parintele Critic din noi este in apogeu.

Ar fi de dorit sa faceti un exercitiu de simtire: Cum ne simtim cand cineva ne adreseaza astfel de cuvinte ? Mai aproape in toate cazurile ne simtim neplacut, devalorizant. Aceste cuvinte exprima violenta verbala, psihica si ranesc la fel de mult ca si violenta fizica. Va dati seama cum se poate simti un copil caruia i s-a spus de cele mai multe ori “fa asa, esti mai prost ca X, nu o sa ajungi nimic in viata”. Acel copil va ajunge un adult fara incredere in fortele lui, chiar daca maturii din viata lui, adica parintii lui doreau ca acele cuvinte sa-l motiveze, nu sa-l demoralizeze. De multe ori parintele nostru critic este asa de dezvoltat incat ne criticam foarte mult pe noi insine: ” Ce prost sunt, trebuia sa fac cutare lucru, neaparat.” O intrebare creativa, salvatoare si logica ar fi “Şi ce daca nu fac X lucru acum.? Ce mi se poate intampla asa grav?”. Daca incercam sa spunem in loc de TREBUIE constructia ALEG SĂ oare cum ne vom simti? Nu cumva mai usurati, mai liberi sa alegem mai Adulti.

Daca la o pre-judecata spusa de cineva ne-am gandi mai mult, ne-am analiza, ne-am intreba pe noi insine, atunci am fi mai lucizi, mai intelepti, mai maturi. Ce-ar ca, in loc sa dam sfaturi prietenilor, copiilor nostri, sa-i lasam sa isi gaseasca singuri rezolvarea? Daca cineva ar actiona in asa fel incat consecintele ar fi neplacute, decat sa-i spunem ceva de genul “Ţi-am zis eu. Nu trebuia sa faci asta, fa asa alta data.” mai bine am intreba – “Ce ai putea sa faci alta data in asa fel incat sa iti fie bine?”. E o intrebare care naste mai multe raspunsuri, mai multe solutii. E o intrebare matura care pune persoana sa gandeasca singura.

Sau daca unui copil care se impiedica si cade, in loc sa fie luat in brate sau sa fie admonestat i s-ar spune “Hai ca poti sa te ridici” atunci ar putea deveni un adult care va avea incredere in fortele lui, un adult responsabil, deoarece a fost incurajat cand era mic. Majoritatea parintilor au doua mari reactii la nazbatiile sau nereusitele copiilor lor. Ori ii descurajeaza folosind cuvinte grele si le dau sfaturi, ori incep sa rezolve problema in locul lor. Din fericire exista si alte variante de comportare cu un copil. Ca un copil sa se simta valorizat, incurajat, acceptat si respectat parintele poate sa-i evidentieze calitatile, sa-l lase sa gandeasca la problema pe care o are de rezolvat, sa-i puna intrebari ajutatoare: “Cum ai putea face in situatia X?” “Oare nu ar exista si o alta solutie la problema ta?”. Daca copilului i se da mura in gura raspunsul el nu va inveta niciodata sa gandeasca cu mintea lui, va astepta de la altii.

Osho – un filosof indian – spunea ca e de preferat sa-l inveti pe un copil sa se urce in copac decat sa-i interzici. Astfel el invata ceva folositor.

S-a scris si se mai scrie inca mult despre Fericire si despre Adaptare.
Acum, in acest moment, daca ar fi sa descoperiti ce inseamna pentru voi aceste cuvinte, ce ati gasi comun in continutul lor? Ceva care sa le faca sa aiba acelasi sens pentru voi?

Carl Rogers spunea cu ceva timp in urma ca “viata buna” (putem intelege “viata implinita, fericita” in sensul comun al cuvintelor) este un proces si nu o stare. Este o directie si nu o destinatie. Am inteles ca, in viziunea lui fericirea ar putea insemna - sa mergi intr-o anumita directie aleasa constient, personal si in libertate interioara deplina, inseamna procesul de a fi pe drumul propriu ori, spus altfel, sa simti ca viata are sens!

Dar nu mi se pare suficient “sa fiu pe drumul personal” ca sa fiu fericita! Am nevoie sa stiu ca pe acest drum sunt si libera, dar si deschisa fata de experiente noi. Aceasta precizare da mai mult sens, pentru mine, ideii de drum personal ales in libertate interioara.

Ce presupune concret aceasta “deschidere pentru experiente noi”? Atunci cand percepem experientele ca fiind amenintatoare pentru siguranta noastra, fizica si/sau emotionala, sau le percepem ca fiind incongruente cu propria noastra imagine despre noi insine sau despre lume (atunci cand o experienta nu are sens pentru noi si ni se pare ca traim absurdul concretizat), rejectam viata care vine spre noi si in noi prin experiente, devenim defensivi. Daca am putea fi pe deplin deschisi fata de experientele proprii, care uneori “navalesc” in viata fiecaruia , fara sa ne fie teama si fara sa declansam mecanisme subtile de aparare, contient sau/si inconstient, am trai cu adevarat adaptati la viata.

Ca sa fie posibil acest lucru avem nevoie sa ne dam atentie, sa dam atentie la ceea ce se petrece in interiorul nostru. In acest fel vom putea sa ne acceptam propriile sentimente, stari, trairi si acest lucru ne poate face sa traim adaptati. Sa ne acceptam uneori furia, alteori teama, descurajarea sau durerea. De asemenea putem sa ne acceptam curajul, blandetea si duiosia. De fapt, suntem liberi sa ne acceptam si sa traim propriile sentimente asa cum sunt. Suntem liberi sa devenim constienti de aceste sentimente. In loc sa interzicem accesul lor spre propria constiinta, le putem accepta si aceasta ne poate face liberi, adaptati si permeabili la experientele si bogatia vietii.

Pe ce va bazati atunci cand alegeti ce actiune veti intreprinde intr-o situatie data? Cei mai multi dintre noi se bazeaza pe principii, pe coduri comune pentru grupuri sau institutii, pe judecata altora (sot, prieten, o autoritate, etc), sau pe felul in care s-au comportat intr-o situatie similara in trecut.
Voi pe ce va bazati? Descoperiti!
Ce ne-ar putea ajuta sa traim Fericirea/ Adaptarea/ Implinirea, pe langa directia aleasa in libertate si acceptarea propriilor sentimente oricare ar fi ele?

Tot Carl Rogers ne spune ca avem nevoie sa acordam incredere proriilor noastre nevoi si intuitii, ceea ce se poate numi “incredere in sine”. Adica sa ne bazam pe propriile noastre credinte si sperante, pe propriile intentii si decizii. Cineva spunea ca “singurul lucru pe care il stim cu certitudine in aceasta lume si in aceasta viata este doar ceea ce vrem. Putem fi siguri ca vrem ceea vrem! Poate parea un truism, dar este important de foarte multe ori sa invatam sa facem distinctia ca “ceea ce vrem” la un moment dat e cu totul diferit de ce ar fi vrut mama/ tata/ sotul/ seful sa facem, sa simtim, sa traim.

Va propun sa dati atentie, in momentele voastre libere, acestor aspecte, de care ar putea tine starea de bine a fiecaruia. Observati doar, si dati atentie la:
      • Pe baza caror principii luati deciziile marunte in viata de zi cu zi? Ale cui sunt si pe cine satisfac ele? Puteti face o lista si poate veti descoperi ca in fiecare zi apar aceleasi persoane “in numele carora luati decizii” fara sa fiti constienti de asta;
      • Ce simtiti cu adevarat voi insiva? Nu ce ar putea simti ceilalti cand luati decizii, ci observati-va propriile sentimente, apoi acceptatile ca fiind perfect normale;
      • Cata atentie acordati zilnic propriilor voastre nevoi (emotionale, fiziologice, intelectuale, etc), propriei voastre persoane? Nu ce credeti ca are nevoie sotul/ copilul/ prietenul/ parintele, ci chiar voi insiva. Si cata incredere aveti in vocea interioara care va sopteste uneori raspunsul? Acordati-va o nota de 0 la 10, unde 0 inseamna “deloc” si 10 inseamna “totala”, pentru fiecare raspuns la cele 2 intrebari.

Succes si bucurie!

“Criza lumii de azi, despre care se vorbeste mult in ultima vreme, nu este in esenta ei doar o criza economica. Problemele materiale sunt numai o consecinta a lipsei de sens a vietii care defineste existenta multora dintre noi, o urmare a tristetii, a racelii spirituale, a fricii, a starii de deznadejde care cuprinde multe suflete” – IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Inalt Preasfintia Sa a definit extrem de exact cauzele actualei crize a lumii. E vorba de fapt de o criza individuala, de pierderea legaturii cu Divinitatea. In locul indrumarii interioare, a vocii sufletului, oamenii sunt condusi pe o carare fara sens de propriul ego. De aici vine suferinta, deznadejdea, boala, saracia, lipsa oricarei viziuni unificatoare asupra vietii.

Ati remarcat cum reactioneaza oamenii, companiile, guvernele in majoritatea lor, in fata crizei? In primul rand isi restrang cheltuielile. E doar un efect exterior al unei cauze mai profunde – “restrangerea” propriei identitati, limitarea imaginii de sine prezente si, mai ales, a viziunii (imaginea viitoare). Stam “la cutie”, ne protejam si asteptam ca ceva sa se produca – ceva care sa readuca lucrurile asa cum erau cu 1-3-5 ani in urma. Dar acest lucru e putin probabil sa se mai produca vreodata.

De ce? Intrucat, din punct de vedere energetic si spiritual, traim alte vremuri acum (in comparatie cu cele de acum cativa ani). Nu ne putem intoarce la vechi! Doar ne putem adapta la nou, la vremurile noi de confruntari intre tendintele de dominare, control si cele de deschidere, evolutie.

De ce sunt atat de multi oameni speriati in aceste vremuri? Si cum ne putem adapta la aceste vremuri noi?

Exista in Noul Testament cateva versete ce raspund extraordinar acestor probleme de viata.

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca.
A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca.
Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip.
Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit casa aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare.

De ce exista atat de multa “precautie” acum, atat de multa “restrangere”, in multe cazuri disperare? Intrucat sunt prea multe case construite pe nisip. Iar acum a venit furtuna si le-a distrus… Certitudini, sperante, vise, toate au primit lovituri neasteptate. Dar asta numai pentru ca nu au fost cladite pe teren stabil.

In general, oamenii isi pun speranta si increderea in exterior. Familie, prieteni, serviciu, afaceri etc. – “terenuri” in care investim, pe care ne construim fundatia de viata. Si in vremuri grele, cand acestea nu ne mai pot sustine ca inainte, ne simtim destabilizati. Trecem printr-o puternica criza individuala pe care o proiectam apoi in societate. Si astfel, adaugam problemele noastre la problemele globale. Transformam criza intr-o boala pe care o amplificam cu totii, acordandu-i atentie, cautand solutii acolo unde le vom gasi cel mai putin…

Solutiile vin doar din interior, din casa de pe stanca. Si aceste vremuri reprezinta oportunitati deosebite pentru cei pregatiti sa le intampine, sa se reorienteze si sa-si inteleaga prioritatile reale. In cele din urma, noi nu suntem chemati sa ne concentram pe dificultatile aduse de criza. Ci, mai curand, sa ne orientam catre posibilitatile oferite de ea pentru a ne crea propriul Sine Divin. Doar atunci vom fi suficient de puternici pentru a rezista furtunii – si le putem fi si altora de folos in calatoria lor pe mari involburate…

Daca esti adolescent nu iti recomand sa mergi mai departe cu cititul!
Nu citi mai departe! Esti in pericol de a-ti intelege parinti si de a comunica mult prea bine cu ei! S-ar putea sa realizezi ca si ei au fost candva ca si tine si totusi au devenit niste parinti care nu vor sa-si inteleaga copiii. Asa ca mai bine renunta acum! Pastreaza-ti atitudinea demna de adolescent adevarat si fii mai departe incapatanat asa cum iti sta bine si nu te lua dupa proverbul “Cel mai destept cedeaza”! Aceasta-i o prostie debitata de adulti pentru a-si justifica slabiciunile.

      Dragi parinti!
Acest articol va este dedicat. Am scris acest articol pentru a va reaminti ceea ce ati uitat: SI VOI ATI FOST ADOLESCENTI! Si la fel nu ati fost intelesi de parintii vostri.
Mai tineti minte ce va ziceati atunci cand erati suparati pe parinti vostri? Era ceva de genul: “EU cand voi avea copii NU am sa ma port asa cu ei! EU ii voi intelege! EU voi fi prieten cu ei!”

Si iata ca timpul a trecut, ati crescut si in momentul in care vi s-a nascut primul copil parca s-a produs un CLICK si ati inceput sa va purtati LA FEL cum se purtau parinti vostri cu voi (imi cer scuze celor care sunt exceptii de la regula!).

Ce s-a intamplat? De ce nu puteti fi asa cum v-ati promis in adolescenta? De ce faceti aceleasi “greseli” pe care le-au facut parintii vostri cu voi?
V-ati pus vreodata aceste intrebari?!
Ce raspunsuri ati gasit?
Ceva de genul: “Atunci erau alte vremuri! Noi eram mult mai ascultatori! Pe vremea noastra inca mai exista respect! Tineretul din ziua de azi nu mai stie ce-i aia! Va fi vai de capul lor, astia nu stiu sa faca nimic!”

Nu stiu cum se face, dar generatie dupa generatie se intampla LA FEL! Venim pe aceasta lume, suntem copii, apoi adolescenti, tineri, adulti, apoi imbatranim si in cele din urma ne intoarcem de unde am venit.
Dupa cum spunea Eminescu in a lui minunata Glossa:”Alti actori, aceiasi drama”!

Da, dragi parinti, la fel au procedat si parinti nostri si bunicii nostri si strabunicii nostri. Singura diferenta este ca fiecare s-a adaptat generatiei lui. In fiecare generatie au fost copii “buni”, copii “si asa si asa”, precum si copii “rebeli”(asa zisii copii “rai”). Fiecare generatie de parinti “nu-si inteleg copii”!

Stiti de ce? Pentru ca lumea este in schimbare. Pentru ca lumea evolueaza si noi odata cu ea. Este un proces natural si perfect normal. Este foarte important sa ne adaptam schimbarilor care se produc mereu pentru ca altfel “ne pierdem”

Si totusi fiecare din noi avem o rezistenta la schimbare. Este in firea omului sa fie asa. Indiferent daca schimbarea este pozitiva si cu atat mai mult daca este negativa. Orice schimbare ne scoate din “zona de confort” si asta, in general, nu ne place. Suntem obligati sa ne adaptam la noile conditii si nu suntem dispusi sa facem asta intotdeauna cu placere.

Un lucru este sigur: APARITIA UNUI COPIL IN FAMILIE NE SCOATE DIN ZONA DE CONFORT! PENTRU TOTDEAUNA! Cu toate acestea stim foarte bine: COPII SUNT CELE MAI MARI REALIZARI DIN VIATA NOASTRA! Ne dorim tot ceea ce este mai bun pentru ei. Ne dorim ca ei sa traiasca mai bine decat am avut noi ocazia. Ne dorim ca ei sa nu treca prin greutatile prin care am trecut noi. Muncim o viata intreaga pentru a le asigura o viata mai buna.

Si copii nu ne sunt recunoscatori! Au impresia ca totul li se cuvine! Uitam un singur lucru: ca la fel au facut si parintii nostri pentru noi. Le-am multumit vreodata pentru tot efortul lor? Daca te numeri printre cei care au facut asta probabil esti un parinte fericit. Inseamna ca asa cum ti-ai inteles parinti, iti intelegi si copiii, iar comunicarea dintre voi este una de calitate. Si de ce ti se intampla asta? Pentru ca ai inteles ca atunci cand iubesti oferi totul neconditionat, fara sa astepti vreo rasplata. Si atunci cand faci asta primesti mai mult decat te astepti!

In lumea asta exista o singura persoana pe care putem sa o schimbam! Stii care este? PROPRIA PERSOANA! Nu putem sa schimbam pe nimeni altcineva! Oricat de mult ne-am stradui. Putem doar sa influentam anumite comportamente, dar schimbarea se produce doar daca cinva isi doreste asta si actioneaza in aceasta directie. Indiferent ca este vorba despre copiii sau parinti nostri, de sotia/sotul/partenerul nostru/noastra.

CE PUTETI FACE? Oferiti iubire! Indiferent ca este vorba de copiii sau de parintii vostri.
Dragi parinti, concentrandu-ne viata pentru a le asigura copiilor nostri tot ce e mai bun, uitam sau mai bine zis nu mai suntem atat de atenti la viata parintilor nostri. Stim ca ei se descurca! De fapt asta au facut toata viata!

Dragi parinti care mai aveti parinti! Bucurati-va de ei! Nu mai puteti face asta pentru foarta multa vreme. Ei au nevoie acum poate mai mult decat oricand de toata dragostea care v-au oferit-o!
Dragi parinti care nu mai aveti parinti! Stiu ca ati da orice pentru a mai fi cu ei macar o data! Acum realizati cat de importanti au fost parintii. Doar cand ii pierdem realizam golul pe care-l lasa prin plecarea lor. Am evitat sa ne gandim la asta pana cand ei nu au mai fost. Noua nu putea sa ni se intample asta! Am da oricat sa le mai putem cere iertare pentru cat i-am necajit! Am da oricat sa ne mai poata pedepsi ca atunci cand eram mici!

Un studiu facut pe cateva mii de persoane aflate pe patul de moarte, a ajuns la concluzia ca cele mai frecvente cuvinte spuse de acestia sunt: IMI PARE RAU, IARTA-MA, TE IERT, MULTUMESC, TE IUBESC! Si tot in acel studiu se spunea in incheiere “Oare trebuie sa ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste cuvinte?”.
Asa ca, dragi parinti care nu sunteti intelesi de copii vostri, oferiti-le acestora ceea ce ati vrea sa va ofere si ei: IUBIRE!

Ofera iubire fara sa astepti ceva in schimb si atunci vei vedea ce usor este sa te intelegi cu copilul tau. Pentru ca atunci cand iubesti nu te mai pui pe tine pe primul loc! Iti iubesti copilul chiar si atunci cand face ceea ce vrei cat si atunci cand nu te asculta!
Are sens ce-ti spun?

De curand, Scott Wiltermulth de la Universitatea Stanford din California, impreuna cu colegii sai, au tras concluzii in urma unor studii efectuate pe parcursul ultimilor ani.

Ei au descoperit ca activitatile desfasurate la unison, cum ar fi dansul, marsaluirea si altele asemenea, cresc semnificativ loialitatea membrilor fata de grup. “Aceste activitati ne fac sa ne simtim parte a unei entitati mari, asadar noi vedem uneori grupul din care facem parte ca fiind o entitate aproape la fel de importanta ca si propriile noastre persoane” – declara Scott.

Si din alta perspectiva – aceea a nevoilor umane fundamentale, stabilite candva de Maslow si organizate de acesta in Piramida nevoilor – stim ca una dintre ele este chiar nevoia de apartenenta la un grup/comunitate cu care sa impartasim ceva. Iar studiile efectuate de cercetatorii de la Stanford vin sa intareasca premisele lui Maslow din acest punct de vedere.

Un psiholog de la o Universitate din Virginia crede ca rezultatele celor de la Stanford sustin explicatia conform careia liderii fascisti din istoria secolului XX, dar si alti conducatori de armate din istoria mai noua sau mai veche a omenirii, si poate chiar istoria relativ recenta a tarii noastre, organizau intentionat marsuri lungi in care implicau un numar urias de participanti care erau pusi sa cante impreuna si sa scandeze la unison aceleasi lozinci care promovau cauze, militare sau sociale.

In acest context, la concluziile de mai sus se adauga si rezultatele lui Charles Seger de la Indiana University, diferenta fiind ca acesta din urma a monitorizat si evaluat gradul de uniformizare a trairilor emotionale puternice. Rezultatele au evidentiat ca persoanele implicate in activitati de grup au un profil emotional semnificativ asemanator, caracterizat de emotii intense, in comparatie cu personele testate in grupul de control care au desfasurat activitati individuale. Acestea din urma aveau un profil emotional dierit de la un individ la altul si niveluri emotionale reduse comparativ cu primii.

Un interes aparte in cadrul teoriei “Mentalitatii de Turma”, cum este numita uneori, il prezinta activitatea “Neuronilor Oglinda” – celule neuronale care se activeaza in timp ce privim pe cineva in actiune sau suntem noi insine in actiune in timp ce privim pe cineva.
Aceste concluzii sugereaza ca creierul nostru este pus in miscare prin imitarea semenilor nostri!
Ce cred ca mai merita sa subliniez aici este ca aceste studii si rezultatele lor – referitoare la Mentalitatea de Turma - impulsioneaza puternic studiul din ce in ce mai elaborat al Neuronilor Oglinda. Pe aceasta tema, Vasily Klucharev de la Cognitive NeuroImaging, Olanda, a descoperit ca creierul elibereaza mai multa dopamina atunci cand suntem in consens cu grupul din care facem parte. Persoanele care s-au perceput pe le insele ca fiind excluse din grupuri au trait stari de discomfort cu o reducere puternica a cantitatii de dopamina eliberata in creier.

Dincolo de rezultatele acestor studii si de concluziile stiintifice, sa ne amintim de sfaturile batranilor din familiile noastre, de bunicii care deseori spun – “Fii si tu in rand cu lumea!”, ceea ce in termenii acestor studii ar putea suna – “Ramai in turma, iti va fi mai bine!”. Evident ca fiecare persoana isi alege grupul din care sa faca parte de-a lungul vietii si aici ma refer inclusiv la familiile create, la casnicii in care membrii cuplului de multe ori ajung sa semene fizic, sa aiba comportamente si atitudini asemanatoare, vocabular asemanator.

Individul uman a invatat de-a lungul evolutiei ca uneori ii poate fi mai bine alaturi de cei multi, de “turma”, si ca in anumite cazuri singuratatea si izolarea pot fi echivalente cu moartea.

Doar ca in epoca pe care o parcurgem, conditiile de mediu social, economic au devenit mai securizante pentru individ. Si totusi, neuronii nostrii oglinda functioneaza in continuare, constient sau inconstient (in mai mare masura), determinandu-ne de multe ori sa actionam fara sa trecem prin filtrul propriei constiinte alegerile si deciziile pentru actiuni si fapte!

Poate ca ideile generate in urma studiilor de care v-am pomenit ne vor ajuta sa ne acordam mai mult timp, sa “digeram marul” oferit de semenii nostrii inainte de a-l inghiti nemestecat!

Articol aparut in revista Business Woman
Am cunoscut ce inseamna frica in legatura cu proprii mei copii imediat ce am aflat ca sunt insarcinata. La inceputul sarcinii, fiindca nu stiam ce efecte negative poate sa aiba un vaccin facut cu cateva zile in urma. Apoi in luna a 5-a, fiindca ni s-a spus ca copilul nostru nu creste si poate sa aiba o boala genetica. In luna a 7-a, cand ni s-a spus ca fetita noastra are sindrom Down. Din fericire nu a avut, dar asta am aflat inainte de a se naste. Si frica inainte de nastere - cezariana de urgenta din cauza unei hemoragii foarte puternice.
Si totusi, eu nu sunt ceea ce se numeste “o persoana fricoasa”. Nu mi-e frica de avion, inaltime, animale, etc., nu am nici o fobie fata de vreun anumit lucru. Insa in legatura cu copiii mei, din cand in cand, simt ca imi este frica. De la lucruri reale, pe care le traiesc, pana la lucruri ireale, pe care doar mi le imaginez. De la a cobori scarile cu un copil de o luna in brate, pana la a-mi “preda” propriul copil, singur, asistentelor ce urmau sa ii faca o anestezie generala inainte de operatie.
Frica este considerata una din cele patru emotii de baza intre furie, tristete si fericire. E normal sa o simtim si e de dorit sa o traim si sa o constientizam ca atare. Nu e ceva rau, din contra e ceva sanatos. E ceea ce ne-a asigurat perpetuarea ca specie si reactiile cele mai sanatoase de aparare impotriva pericolelor. Insa e ceva sanatos doar atunci cand nu o deghizam in altceva, in primul rand in fata noastra, si cand NE-O ASUMAM. Cand putem spune clar si raspicat, macar in mintea nostra, doar pentru noi insine: “Mie imi e frica de ….” sau “Mie imi e frica sa nu …”.
Ceea ce de multe ori oamenii nu fac. Si nici parintii. Desi simt ca le e frica de un anumit lucru (real sau imaginat de ei, oricum emotia traita e reala), nu isi asuma aceasta emotie si incearca sa scape de ea modificand, cerand sau conditionand un anumit comportament al copilului.
Expresii ca “Ai grija sa nu cazi!” spun de fapt “mie imi e teama ca tu sa nu cazi!”, insa exprimarea (obisnuita de altfel) il responsabilizeaza pe copil pentru frica mea. Ceea ce NU e sanatos din punct de vdere psihic pe termen lung. Mai ales ca de multe ori copiii, instinctiv, simt ceea ce simt parintii, desi nici ei nu pot verbaliza ceea ce percep.
Imi e frica sa nu fie tratat rau de catre alti copii, atunci nu il las sa se joace cu alti copii si ii aduc si multe, multe argumente. Asta e un alt aspect parsiv al fricii: daca nu o privesti in ochi cu indrazneala se deghizeaza chiar fata de tine si poate sa aduca o multime de argumente logice, greu de combatut doar ca sa nu fie recunoscuta ca atare.
Imi e frica de apa, atunci nu imi las copilul sa intre in apa. Insa, mie imi e frica, nu lui. In unele cazuri nici nu vad ca lui nu ii e frica, ca lui de fapt ii place, fiindca proiectez asupra lui frica mea si… ma vad pe mine in oglinda fara ca macar sa fiu constient de asta.
Unii parinti (constienti de frica lor) insista chiar mai tare in aceasta proiectie asupra copilului, spunandu-i de exemplu: “Nu ti-e frica de serpi? Mie imi e! Uite ce scarbosi sunt!”. Chiar si acest proces, de a ne invata copiii ce e frica are o mare valoare educationala, cu conditia sa facem clar distinctia intre acele situatii in care e esentiala o asemenea atitudine si cand nu e.
Iar daca incepem sa evaluam situatiile dupa acest criteriu descoperim ca sunt mult mai putine cele necesare si mult mai multe cele in care nu e necesar sa ne fie frica. E necesar ca si noua si copiilor sa le fie frica si implicit sa se fereasca de masini pe strada, de cainii vagabonzi in haita, de a bea bauturi alcoolice, de a lua droguri, de a se da peste cap in leagan, de a se sui pe vagoane de tren. Da, aici intervine influenta televizorului, lipsa de discernamant a copilului si lipsa de explicatii din partea parintilor.
Din pacate am cunoscut un caz letal care s-a petrecut ca urmare a faptului ca frica sanatoasa lipsea cu desavarsire… fiindca asa facea actorul in film.
Dar nu e necesar sa le fie frica de apa, avioane, animale obisnuite, etc. Fireste, fiecare familie are criteriile ei, dar e bine sa le reevaluati periodic si constient fiindca si noi la randul nostru avem frici preluate pe care nu le mai punem la indoiala… si totusi nu avem nevoie de ele.
Voi cati prieteni cunoasteti care au cele mai ciudate frici, inoculate constient de propii parinti pentru a-i conditiona sa fie cuminti, cum ar fi frica de… pene?
De la “Stai aici nemiscat sa nu strici ceva!” pana la santaje de genul “Daca pleci printre straini, eu ma imbolnavesc” sau “Daca te mariti cu fata asta eu am sa mor”, spuse de parinti care vor sa isi tina copiii sub control fiindca de fapt vor sa isi tina sub control propriile emotii si sa scape de starea de frica, procesul este acelasi. Traiesc sau imi imaginez o situatie fata de care simt o emotie care nu imi place (in cazul nostru, frica), vreau sa scap de ea si cum nu stiu sa lucrez eu insumi cu propriile sentimente, ceea ce imi e la indemana sa fac e sa modific exteriorul (alegerile copilului meu, dupa propriile mele criterii) pentru ca eu in interior sa ma simt bine. Uneori e indreptatit, chiar si acest proces (cand intr-adevar copilul face alegeri periculoase), dar de multe ori nu e decat un santaj inutil si nesanatos.
Fireste, din acelasi motiv, pot exista si consecinte bune, insa sa avem mare atentie cum comunicam aceste lucruri copiilor nostri, insistand pe partea pozitiva si atentionandu-i si de pericolele existente.
Daca mie imi e frica sa nu se inece in apa, atunci pot sa il feresc cat pot de mult de apa, sau… pot sa duc copilul la inot.
Imi e teama ca nu va fi descurcaret, atunci il las sa exploreze intr-un mod securizat situatii cat mai diverse conform varstei lui.
Imi e teama ca se taie cu cutitul, pot sa tin toate cutitele in dulapul de sus sau pot sa il invat sa il manuiasca.
E de dorit un asemenea comportament, care sa pregateasca copilul si pentru situatiile neplacute ce pot aparea in viata decat sa fie retinut, inhibat de la orice actiune din cauza a ceea ce s-ar putea intampla rau.

Deci, ca si structura de gandire, procesul ar fi urmatorul:
1. Traim sau ne imaginam o situatie care ne face sa ne fie frica. Ne putem intreba “De ce imi e frica acum?” sau “Ce incerc sa evit cand fac asta?” si sa ne raspundem singuri onest;
2. Evaluam daca e o situatie in care e sanatos sa ne fie frica sau nu. Daca e “nu” si nu putem scapa singuri de starea de frica, putem apela la un terapeut. Daca raspunsul e “da” atunci luam masuri sa evitam sau sa micsoram pericolul (nu ne suim in lift cu copilul in brate alaturi de un om beat) cand traim o situatie reala sau facem asigurari copilului, cand doar ne imaginam o situatie negativa, de exemplu);
3. Luam masuri sanatoase sa preintampinam efectele negative in viata copilului (si a noastra). “il echipam pentru neprevazut”- cum spune sotul meu, cultivandu-i insa sentimentul de “control” in locul celui de frica (trait de noi, initial);
4. Exersam. Exersam. Situatii vor fi destule;
5. Ne simtim bine stiind ca avem un bun simt al evaluarii rapide a situatiilor periculoase, abilitatea de a recunoaste si a ne asuma propria stare de frica (fara a o transfera si asupra altora inutil) si capacitatea de a actiona asupra noastra si asupra mediului pentru a limita efectele negative de care ne era frica initial.

Pentru ca intr-un articol anterior vorbeam despre Realitate, si mai ales despre faptul ca felul in care traim realitatea depinde in primul rand de interpretarile si convingerile noastre, acum as vrea sa va propun o intrebare: ce credeti voi despre rolul pe care il aveti in Lumea voastra, in Realitatea voastra?

Si poate ca, dupa raspunsul pe care fiecare dintre voi il are, urmeaza o alta intrebare: in ce masura credeti ca sunteti responsabili pentru Realitatea si Lumea in care traiti?

Atunci cand jucam un rol “secundar”, cand ne simtim neimportanti si credem ca nu depinde de noi ce se intampla mai departe, actionam (sau incetam sa actionam) conform convingerilor noastre. Vom avea tendinta sa traim intr-o asteptare perpetua, poate cu speranta ca altcineva – mereu “altcineva” – va lua o decizie sau va face o alegere care sa ne convina macar partial si noua.

SI intr-un fel misterios (sau nu) realitatea – adica ceea ce se intampla mai departe datorita faptelor noastre de ne-alegere sau indecizie, amanare si lipsa de asumare a responsabilitatii – va veni sa ne intareasca si mai puternic credintele noastre limitative. Si poate ne vom spune “uite ce bine ca nu am miscat nici un deget ieri pentru ca oricum ar fi iesit rau!”.

Acesta este doar un posibil – si din pacate des intalnit – scenariu de ne-implicare in propriul destin, de amanare perpetua si de responsabilizare a celorlalti – mereu ceilalti - pentru tot ceea ce traim acasa ori la serviciu.

Amintiti-va un context din istoria voastra personala, mai recent sau mai demult intamplat, in care ati fost mandri de voi pentru ca ati actionat cu convingere, poate chiar impotriva vorbelor “celorlalti”. Atunci cand v-ati simtit importanti avand un rol de decizie pentru voi si poate pentru altii, ati facut alegeri, ati luat decizii si ati actionat. Ceea ce s-a intamplat mai departe a fost ca realitatea va demonstrat ca aveti dreptate. Surprinzator pentru altii dar nu pentru voi deoarece undeva, in adancul fiintei voastre, stiati si credeati ca asa va fi.

Daca ar fi sa observati acum ce anume face diferenta intre cele doua situatii descrise anterior – si cu totii am trecut prin ambele – ce anume v-ar retine atentia?

Legat de trecutul nostru, va propun sa il lasati acolo unde este, in trecut, sa luati cu voi doar lectiile invatate in orice experienta valoroasa. SI care ar fi lectia cea mai valoroasa pe care ati lua-o cu voi acum, dupa ce v-ati amintit aceste intamplari?

Intelegand ca suntem creatori de realitate devenim constienti de responsabilitatea pe care o avem fata de noi insine si fata de lumea in care traim. Si putem astfel incepe prin a invata si lua cu noi tot ce a fost important din experientele trecute - tot ce ne-a aratat cat suntem de puternici, increzatori si norocosi – si sa fim recunoscatori pentru toate acestea!

Apoi sa privim spre viitor si sa stabilim ce si cum vrem sa traim mai departe. Si totul ar fi minunat si simplu pana aici, doar ca de la gand la fapta este un pas fara de care lucrurile nu se intampla. De cele mai multe ori pentru a face acest prim pas, si poate si al doilea, este nevoie sa platim un pret. Este suficient sa stim la ce suntem dispusi sa renuntam, care este efortul personal pentru o viata asa cum ne-o dorim, pentru a continua. Si urmeaza inca un pas si poate inca un pret pentru ca in final sa “construim realitate“.

Ce va propun de fapt este sa va proiectati propriile scenarii de viata si, mai mult decat atat, sa treceti la fapte, sa actionati, asumandu-va constient eforturile, uneori insatisfactiile temporare sau propriile limite pe care le veti depasi.

Marile schimbari sunt cele care se petrec din interior spre exterior, prin actiune!

Va doresc succese!